E lentă și bizară,
progresiv familiară în stranietatea ei, această întoarcere la un soi de
normalitate sau cel puțin la o stare care se îndepărtează oarecum de
nebunia curată a primelor zile când am venit cu ea acasă. Lucrurile care-s ”normale”
acum sunt așa și pot să le numesc așa pentru că se apropie de ceva cu care m-am
mai confruntat, cu care m-am mai întâlnit. Ca niște căni vechi, pătate de cafea
pe fund, care miros vag a dulapuri din bucătării din case în care am locuit.
Unele sunt rutine pe care
le aveam înainte și pe care încep să pot să le reiau. Am ieșit cu o prietenă și am stat afară, la soare, și am râs despre cât de ciudați sunt oamenii și
cât de absurd poate fi să încerci să fii om în orașul ăsta suprarealist. Un
sentiment plăcut. Ceva ca o întoarcere. Dar un alt fel de întoarcere (a trebuit
să folosesc toate șervețelele de pe masă pentru că m-am umplut de lapte pe
bluză și prima mea reacție atunci când a trecut o salvare gălăgioasă pe stradă
nu a mai fost să-mi imaginez cu îngrijorare că se îndrepta spre un accident
căruia, fără ca eu să știu, o persoană dragă mie îi căzuse victimă, ci să acopăr cu
palmele urechile fiicei mele și abia apoi să rulez cu ochii minții toate
scenariile cu potențial dezastruos).
Să mă trezesc în miez de
noapte și să pândesc sunetele din camera ei e normal acum. Dar la fel de normal
e să mă relaxez. Să merg să-mi fac unghiile. Să mă fardez când ies afară. Să
beau un pahar de vin cu soțul meu și să plănuim următoarea vacanță doar noi
doi. Să mă simt din nou poate un pic atrăgătoare, din nou foarte îndrăgostită,
dar o dragoste diferită de cea pe care o simt în fiecare zi pentru ea –
pentru imprevizibilul atât de previzibil deja care îi îmbrățișează fiecare
gest, fiecare ciudățenie, fiecare zâmbet. Pentru felul cum privește ea lumea –
nefiltrat, lucru care-i și de speriat, și teribil de haios și atât de brut. E
normal să iubesc asta – să fiu îndrăgostită de asta – dar la fel de normal e să
vreau să mă îndepărtez din când în când. Și devine din ce în ce mai instinctiv
să știu când această îndepărtare nu e doar o idee bună, ci una necesară.
E normal acum să-i fac un
milion de poze pe zi. E normal să răspund la mailuri, să glumesc cu prietenii sau
să văd un film. E normal să ies la cumpărături sau să citesc o carte. E normal
să mă bag în pat la zece seara și să o visez la cinci ani sau adolescentă sau
femeie matură al cărei timbru al vocii nu pot nici măcar să mi-l imaginez încă. E
normal să miros a lapte. E normal să încep să mă gândesc la momentul când mă
voi întoarce la serviciu.
Dar mai presus de toate e
normal să n-am nici cea mai vagă idee ce fac. Să bâjbâi prin toate astea fără
indicatoare sau semne sau fără să-mi pot imagina cum va arăta viața noastră
peste zece ani, peste doi ani, luna viitoare. E un soi de alinare în ignoranța
asta. Poate că-i singurul lucru pe care îl purtăm cu noi tot timpul, indiferent
de unde ne aflăm în viață: această perpetuă stare de necunoaștere, această
supraviețuire cu informații insuficiente. Această constantă deschidere de uși
în spatele cărora habar nu avem ce se află.
Și chiar în timp ce scriu
asta sunt profund conștientă de cât de neoriginal e, și până și în chestia asta
găsesc un soi de alinare. Sunt conștientă că sunt încă una dintr-o mare de
femei care s-au gândit la aceleași chestii și au ajuns la aceleași concluzii și
s-au culcat cu același strâns din umeri tradus prin aceeași anticipare
anxioasă: la ce normal o să mă trezesc mâine?
#happybirthdaybabygirl #twomonthsoldtoday