Ce altceva mai bun de făcut ai putea să ai decît să-ți iei de-o aripă jumătatea și s-o duci frumos la reuniunea de familie ținută la casa bunicii, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere. Gălăgioasă, politizată, haioasă și teribil de umană, familia portretizată de Julie încîntă. Atît în spatele, cît și în fața camerei de filmat, Julie Delpy semnează, cu Le Skylab, filmul ei cel mai simpatic și șarmant, un adevărat mini-lexic de introspecție cinematografică și șoc cultural. În ciuda lungirii inutile a unor anumite scene, ansamblul se lasă urmărit cu o bunăvoință nostalgică.
2. Polisse (scenariul și regia Maïwenn Le Besco)
Cu Polisse, Maïwenn ne pune în brațe unul dintre cele mai percutante filme ale anului. O plonjare fără corzi de protecție în universul agitat al brigăzii pariziene pentru protecția minorilor. Un pretext pentru hălci de viață descrise pitoresc și pentru mini-piese de teatru impactante ca un pumn primit direct în față. Desigur, îi mai scapă și cîteva banalități (burghezul incestuos care tot scapă urmăririlor, polițista lesbiană, etc.), dar realizatoarea dovedește că debordează atît de energie, cît și de idei, chiar dacă e vorba de registre mai spinoase și mai puțin autocentrate ca cele din Le Bal des actrices, proiectul ei din 2009. S-a maturizat și chestia asta se vede. Prin urmare, a și luat Premiul Juriului de la Cannes. Și e și frumoasă (remember Haute Tension?)
3. The artist (scenariul și regia Michel Hazanavicius)
N-am prea multe de zis. Dujardin e magistral. Hazanavicius, și mai și. Cei doi s-au completat perfect (sunt amici și complici dintotdeauna) și ne-au pus în brațe un produs superb. Star desuet al cinematografiei mute, Dujardin transcede prin performanța ilară o romanță altfel scăldată în apă de trandafiri și imagini alb-negru, cel mult sepia. Un rol consacrant.
4. Un été brûlant (scenariul și regia Philippe Garrel)
N-o să mint. Filmul în sine e trist rău de tot. E un soi de Last Night, doar că aici nu e vorba de-o noapte, ci de un întreg anotimp. Și clișeele abundă. Dar eu am rezistat pînă la capăt pentru tînărul Garrel (care-i très awkward chic) și pentru Monica Bellucci (care, deși nu mai e ca-n Malena, e în continuare femeia cea mai senzual/sexuală pe care am văzut-o vreodată). În ciuda faptului că nu au fost storși cum trebuie de talent, au făcut o treabă bună. Fiecare, separat. Deci, dacă nu ești fan înrăit Louis and/or Monica, treci peste. Nu pierzi multe.
5. We need to talk about Kevin (scenariul și regia Lynne Ramsay)
Ca să fiu sinceră, primele minute ale filmului lui Lynne Ramsay te fac să vrei să-ți pui genunchii la piept și, eventual, chiar și mîinile la urechi sau pe ochi. E construit dintr-o suită de planuri estetizante ce-ți violează mentalul și emoționalul deopotrivă, amenințînd să transforme adaptarea romanului lui Lionel Shriver într-un obiect artistic și pretențios. Dar pe măsură ce acțiunea se derulează, amintirea acestei introduceri penibile se estompează la fel de subtil cum se disipează veninul pe care un copil fundamental rău, irascibil și incontrolabil îl inoculează în universul parental. Puternic, deranjant, We need to talk about Kevin disecă eșecul unei maternități și al unei educații. Rezultatul te strînge, te urmărește, te bîntuie, te amuțește. Un film care are puterea unui foc imposibil de stins, imposibil de descris, imposibil de încadrat în ceva, orice. E genul de film care se face rar, de cele mai multe ori din greșeală, dar amintirea lui dăinuie, forever and ever.
No comments:
Post a Comment