Echipa big-bengoasă din sitcomul despre viaţa mai mult sau mai puţin incitantă a unei clici de geekşi ne livrează cu fiecare episod în parte lecţii de scriitură şi jucătură actoricească de rang înalt, demonstrîndu-ne că sunt mai mult decît familiari cu principiile intangibile care declanşează nonşalant cele mai zgomotoase hohote de rîs de pe tv.
Două sau trei decoruri de carton, un pumn de personaje colorate care mitraliază glume la secundă, pe fundalul unui public ce se strică de rîs... încă de pe vremea lui
I love Lucy (1951), sitcomul (situation comedy, adicătelea) a rămas fidel principiilor sale de bază. Ca la un teatru de bulevard, eroii intră, se dau un pic peste cap, trîntesc uşile şi par mai preocupaţi de găsirea jocului de cuvinte perfect decît de profunzimea reflectărilor lor existenţiale. Un gen bătrîn ca televizorul, maltratat prin anii nouăzeci, şi care necesită o ştiinţă a comediei... deosebit de particulară.
You read, you laugh.
E scuza preferată a actorilor modeşti: tot meritul revine scenariştilor. "Everything is constructed carefully, everything is rhythmic and terribly complicated", zice Jim Parsons, care-l încarnează pe asocialul şi maniacul Sheldon Cooper, recompensat de două ori deja cu Emmy pentru rolul ăsta. "Our writers give us a strict script for every episode, and we have to learn it line by line. We can't improvise but in the way we choose to utter those lines", zice şi Kunal Nayyar, adică Raj. Concluzia lui Simon Helberg, alias "Horowitz": "If you want to make a good sitcom, you have to try and foresee everything. It's a strict art."
Chestiune de ritm.
Dacă zici organizare strictă, incluzi şi un oareşce simţ al ritmului. Un comedian bun nu balansează replicile după bunul lui plac, cînd i se taie lui. "It's kind of like in music. If you let go of your note too son, you're fucked", rezumă treaba Kaley Cuoco, blonda de vizavi. "The most important thing is to try and adapt yourself to the rhythm of the others on the set, so that you know in advance when they're gonna finish saying what they have to say". Reţeta unui actor care să găsească genul acesta de ritm? "You have to have that in you. This can't be learnt, it comes naturally, it's instinctive", mai spune Kaley, modestă ca întotdeauna. Morala poveştii: cum îţi alegi castul, aşa rîzi.
Overacting, but not too much.
Pentru ca spectacolul să fie complet, e musai ca actorii să deţină o ştiinţă a fizicului. "We're mostly filmed full body, so we have to act accordingly, with our bodies also", explică Horrowitz, poate cel mai... physically funny dintre toţi. Trebuie însă găsită linia aia fină între ceva ce ar părea excesiv şi ceva ce ar transmite telespectatorilor adevărul, realitatea, sentimentul, etc. Mai ales că, pentru a face credibil un personaj intenţionat caricatural, trebuie să se treacă de bariera gesticulaţiilor fără sare şi piper, dublate de glume ce aşa par cu atît mai mult răsuflate.
On ne bouge pas.
Închişi între trei pereţi- al patrulea e ecranul televizorului vostru, nici vorbă de libertate de mişcare. Mai ales cînd sunt şase în 20 m². "The movements are set up in advance, you know exactly where you're going and where the rest of the crew is. It's kind of like a choreography", spune tot Simon. "The light forces us to linger in fairly precise places. You have to sit down and get up in a matter of seconds. Precise seconds", zice Mayim Bialik, care-o joacă pe Amy Farrah Fowler, amica lui Sheldon. Curiozitate tehnică: mă-ntreb cîte role de bandă adezivă or fi folosit, pentru a marca exact locurile unde trebuie să stea fiecare? Hm...
Al şaselea om.
Un sitcom se înregistrează cu public. I se sugerează cînd trebuie să rîdă, dar doar estimativ, păstrîndu-şi oarecum intact statutul de şef de orchestră. "The public gives us the tempo. If they laugh longer than predicted, we have to wait", explică Johnny Galecki, alias Leonard Hofstadter. "Some jokes are funny on paper, but the public doesn't react to them, so we have to change them. The public is like the sea, you have to surf it, search for the right moment to ride the waves", rezumă Penny, poeta plajelor. Dificil să dresezi 400 de persoane, dar mai bine angajează un bun şofer de sală, decît să opteze pentru rîsete înregistrate.
... şi în mijloc tronează canapeaua.
Decorurile sitcomurilor răspund unui cod precis, adaptabil în funcţie de viaţa personajelor. Setting-ul principal e cel mai adesea sufrageria. O uşă într-un colţ, o bucătărie deschisă, o canapea în mijlocul camerei, o fereastră, uşi care duc spre restul apartamentului... şi o multitudine de detalii delicioase, cărţi, fotografii, suveniruri, bibelouri, fiecare în part spunînd ceva despre personaje. A se completa, după caz, cu patru sau cinci decoruri secundare: holul imobilului, o cafenea unde, ca prin minune, aceeaşi masă e întotdeauna liberă, apartamentul prietenilor sau locul de muncă.
Deci da, e matematică, frate! Ca să se rîdă în halul ăsta.
P.S. Just finished writing the remake for An Officer and a Gentleman, for me and Sheldon to star in. Just putting that out there, Hollywood.
