life's such a movie. filmed independent.

"Every tone of voice a lie. Every gesture false. Every smile a grimace. Commit suicide? That’s unthinkable. You don’t do things like that. But you can refuse to move and be silent. Then, at least, you’re not lying.You can shut yourself in, shut out the world. Then you don’t have to play any roles, show any faces, make false gestures. You’d think so…but reality is diabolical. Your hiding-place isn’t watertight. Life trickles in everywhere. You’re forced to react. Nobody asks if it’s real or not, if you’re honest or a liar. That’s only important at the theater, perhaps not even there. I understand why you’re silent, why you don’t move. Your lifelessness has become a fantastic part. I understand and I admire you." 
Ingmar Bergman

my lemon-curd-and-honey vision just got darker

Adaptat după o povestire de-a lui Patrick McGrath, The Lost Explorer, debutul în cinematografie al lui Tim Walker se învîrte oarecum în jurul aceleiași teme discutate în The Poll Diaries, de Chris Kraus. Coming of age-ul unei tinere fete care intră în contact cu un străin pe care-l ține secret de familie. La Walker avem imagini mai frumoase, scene atît de concentrate că-ți vine să-ți ții respirația, să nu pierzi nimic (nu degeaba e unul dintre cei mai renumiți fotografi de modă din lume), în vreme ce la Kraus o avem pe Paula Beer, care-i senzațională, și o consistență care-ți dă o anume familiaritate și, nu știu, plăcere de a sta două ore încheiate cu ochii pironiți pe ecran. Ah, și un final (oarecum) neașteptat.

four for fall

You should watch Young Goethe in love. E de nenea care a făcut Baby în 2002. So it's worth it.

După ce m-a dezamăgit in so many ways cu A Dangerous Method, Cronenberg mi-a recîștigat afecțiunea necondiționată cu They came from within (1975), film pe care, nu știu cum, dar îl ratasem. Do watch it. 

Îmi amintesc și acum prima dată cînd am auzit fraza asta. Eram mică și mă uitam la Farmecele (Charmed) lui Prue, Piper și Phoebe. ”După fiecare moment de fericire urmează o tragedie.” Apoi a mai trecut ceva timp si am mai auzit o chestie. De data asta spusă de Dalai Lama. ”Happiness comes through taming the mind; without taming the mind there is no way to be happy.” Mi-a rămas în minte, și am legat-o de prima revelație, doar că sub altă formă, which made more sense to me. ”Happiness comes through taming the mind without taming the mind.” It sort of accepts both ways. 

Two Women, one of the best movies about WWII i've seen in quite some time. And yes, this is a totally biased opinion, since Sophia Loren is my undercover lover.  

i miss hanging out with christine and richard

Nu mai știu de cîte ori am văzut filmul ăsta în cei șapte ani de la apariție. Cert e că îi știu aproape toate scenele pe dinafară. I can safely say it is my favorite movie of all time. E vorba de niște oameni singuri, care-și întind antenele firave spre cine e disponibil să le primească. In awkward and unusual ways. 

Hapciu.

E un pic din The Stand, romanul scatologic al lui Stephen King (după care s-a făcut și o mini-serie prin 1994, cu Gary Sinise în rol principal; îmi plăcea tagline-ul- The end of the world is just the beginning), și un pic din 28 days later, de Danny Boyle, în filmul ăsta nou al lui Steven Soderbergh. Însă fără maniheismul dumnezeu/diavol prezentat de King și fără cursa-urmărire zombiană a lui Boyle.
Regizorul își urmărește cariera de electron liber în sistemul hollywoodian alegînd să-și bage nasul în genul filmelor-catastrofă. Într-o tradiție pur seventies, își oferă luxul unui all-star-cast de-a dreptul demențial (Matt Damon, Marion Cotillard, Jude Law, Kate Winslet...) pentru a urmări ravagiile unui virus care se propagă din Hong Kong pînă-n sufletul Americii.
Mai mult sau mai puțin captivant, filmul nu mizează pe cartea apocaliptică, ci pe analiza stoică a unei drame la scară mondială. Profită de această ocazie și pentru a analiza acest nouveau genre pe cal alb care-i blogger-ul cu tendințe complotiste.
Un soi de foileton al angoasei, dar care te poate, inevitabil, și plictisi. Eu am încercat să-l scuz numindu-l un film de atmosferă. Are momente bune, momente de somnolență vădită, momente de plictisoșenie impardonabilă. Or maybe I'm just a pretentious little prick who doesn't know better.

matematica rîsului

Echipa big-bengoasă din sitcomul despre viaţa mai mult sau mai puţin incitantă a unei clici de geekşi ne livrează cu fiecare episod în parte lecţii de scriitură şi jucătură actoricească de rang înalt, demonstrîndu-ne că sunt mai mult decît familiari cu principiile intangibile care declanşează nonşalant cele mai zgomotoase hohote de rîs de pe tv.

Două sau trei decoruri de carton, un pumn de personaje colorate care mitraliază glume la secundă, pe fundalul unui public ce se strică de rîs... încă de pe vremea lui I love Lucy (1951), sitcomul (situation comedy, adicătelea) a rămas fidel principiilor sale de bază. Ca la un teatru de bulevard, eroii intră, se dau un pic peste cap, trîntesc uşile şi par mai preocupaţi de găsirea jocului de cuvinte perfect decît de profunzimea reflectărilor lor existenţiale. Un gen bătrîn ca televizorul, maltratat prin anii nouăzeci, şi care necesită o ştiinţă a comediei... deosebit de particulară.

You read, you laugh.
E scuza preferată a actorilor modeşti: tot meritul revine scenariştilor. "Everything is constructed carefully, everything is rhythmic and terribly complicated", zice Jim Parsons, care-l încarnează pe asocialul şi maniacul Sheldon Cooper, recompensat de două ori deja cu Emmy pentru rolul ăsta. "Our writers give us a strict script for every episode, and we have to learn it line by line. We can't improvise but in the way we choose to utter those lines", zice şi Kunal Nayyar, adică Raj. Concluzia lui Simon Helberg, alias "Horowitz": "If you want to make a good sitcom, you have to try and foresee everything. It's a strict art."

Chestiune de ritm.
Dacă zici organizare strictă, incluzi şi un oareşce simţ al ritmului. Un comedian bun nu balansează replicile după bunul lui plac, cînd i se taie lui. "It's kind of like in music. If you let go of your note too son, you're fucked", rezumă treaba Kaley Cuoco, blonda de vizavi. "The most important thing is to try and adapt yourself to the rhythm of the others on the set, so that you know in advance when they're gonna finish saying what they have to say". Reţeta unui actor care să găsească genul acesta de ritm? "You have to have that in you. This can't be learnt, it comes naturally, it's instinctive", mai spune Kaley, modestă ca întotdeauna. Morala poveştii: cum îţi alegi castul, aşa rîzi.

Overacting, but not too much.
Pentru ca spectacolul să fie complet, e musai ca actorii să deţină o ştiinţă a fizicului. "We're mostly filmed full body, so we have to act accordingly, with our bodies also", explică Horrowitz, poate cel mai... physically funny dintre toţi. Trebuie însă găsită linia aia fină între ceva ce ar părea excesiv şi ceva ce ar transmite telespectatorilor adevărul, realitatea, sentimentul, etc. Mai ales că, pentru a face credibil un personaj intenţionat caricatural, trebuie să se treacă de bariera gesticulaţiilor fără sare şi piper, dublate de glume ce aşa par cu atît mai mult răsuflate.

On ne bouge pas.
Închişi între trei pereţi- al patrulea e ecranul televizorului vostru, nici vorbă de libertate de mişcare. Mai ales cînd sunt şase în 20 m². "The movements are set up in advance, you know exactly where you're going and where the rest of the crew is. It's kind of like a choreography", spune tot Simon. "The light forces us to linger in fairly precise places. You have to sit down and get up in a matter of seconds. Precise seconds", zice Mayim Bialik, care-o joacă pe Amy Farrah Fowler, amica lui Sheldon. Curiozitate tehnică: mă-ntreb cîte role de bandă adezivă or fi folosit, pentru a marca exact locurile unde trebuie să stea fiecare? Hm...

Al şaselea om.
Un sitcom se înregistrează cu public. I se sugerează cînd trebuie să rîdă, dar doar estimativ, păstrîndu-şi oarecum intact statutul de şef de orchestră. "The public gives us the tempo. If they laugh longer than predicted, we have to wait", explică Johnny Galecki, alias Leonard Hofstadter. "Some jokes are funny on paper, but the public doesn't react to them, so we have to change them. The public is like the sea, you have to surf it, search for the right moment to ride the waves", rezumă Penny, poeta plajelor. Dificil să dresezi 400 de persoane, dar mai bine angajează un bun şofer de sală, decît să opteze pentru rîsete înregistrate.

... şi în mijloc tronează canapeaua.
Decorurile sitcomurilor răspund unui cod precis, adaptabil în funcţie de viaţa personajelor. Setting-ul principal e cel mai adesea sufrageria. O uşă într-un colţ, o bucătărie deschisă, o canapea în mijlocul camerei, o fereastră, uşi care duc spre restul apartamentului... şi o multitudine de detalii delicioase, cărţi, fotografii, suveniruri, bibelouri, fiecare în part spunînd ceva despre personaje. A se completa, după caz, cu patru sau cinci decoruri secundare: holul imobilului, o cafenea unde, ca prin minune, aceeaşi masă e întotdeauna liberă, apartamentul prietenilor sau locul de muncă.

Deci da, e matematică, frate! Ca să se rîdă în halul ăsta.

P.S. Just finished writing the remake for An Officer and a Gentleman, for me and Sheldon to star in. Just putting that out there, Hollywood.

the cult of paz

La Hollywood, unde identitățile starurilor vin la pachet cu un kit de utilizare (main rule: they all have to be clean-cut smiling doll-like creatures), actrița Paz de la Huerta, 27 de ani, e o prezență imposibil de ignorat. Noua față a liniei de lenjerie intimă Agent Provocateur, Paz e un titlu de revistă în sine. Încalcă toate convențiile posibile zicînd, făcînd și purtînd tot ceea ce nimeni altcineva nu îndrăznește.
Exhibit A: Într-un interviu recent, Paz a mărturisit că atunci cînd a fost să viziteze casa lui Elvis din Graceland, fantoma starului i-a pătruns în trup și i-a dat un orgasm de zile mari. Yep, the lady isn't backwards in coming forwards.
Și mai e și felul în care a ales ea să interpreteze moartea lui Amy Winehouse- conform donșoarei Paz, la rădăcina problemelor lui Amy nu s-au aflat drogurile sau instabilitatea emoțională, ci fotografiile... unflattering. ”Maybe if she hadn't seen so many bad pictures of herself, she would've got more self-esteem, and not been so self-destructive.” Riiight.
Fiica unui duce spaniol, Paz a crescut în New York, lucrînd ulterior ca model și muză pentru colegul și prietenul ei, Zac Posen, care rămîne cel mai mare fan al ei. ”She's a one-of-a-kind goddess. Her breasts fell out of her dress at my first fashion show, and she just kept walking down the runway!”
Ca și actriță, în jurul lui Paz s-a creat un soi de cult, în mare parte pentru că a refuzat roluri mari ca să joace nimfomane sau nebune duse cu pluta în filmulețe obscure- de obicei pentru că în astea nu trebuia să poarte decît minimul de haine.
În serialul Boardwalk Empire, o joacă pe Lucy Danziger, amanta unui mafiot (interpretat de iubirea vieții mele, Steve Buscemi). A acceptat rolul pentru că, spune ea, Lucy e la fel de explozivă și neînfricată ca și ea însăși.
Bineînțeles, cu un astfel de parcurs, era imposibil ca flamboayanta americancă să nu-și facă și cîțiva dușmani. Recent a fost dată în judecată pentru că i-a trîntit un pahar în față (și i-a dat și un pumn) Samanthei Swetra, starul din reality show-ul The City.
În ciuda simțului ei estetic de-a dreptul... outrageous (rochii crăpate pînă la... capăt, sau complet transparente, colanți argintii din lycra excesiv de strîmți- camel toe afișat cu mîndrie, etc.) și tendinței de a împărtăși mult prea multe detalii intime ("This construction worker I've been fucking has really been keeping me up late"), nimeni nu-i poate nega lui Paz calitatea de a subjuga.
Genghis Han meets Marie Antoinette, după spusele mamei ei, the chick's got attitude to burn. N-ai cum să-ți dai seama ce va spune sau va face în continuare, și asta o face pe Paz atît de fascinantă. We definitely haven't seen the last of this girl.

frumusețea diavolului

”Adieu tristesse
Bonjour tristesse
Tu es inscrite dans les lignes du plafond
Tu es incrite dans les yeux que j'aime
...”
(pentru restul poeziei, recomand cu căldură biblioteca, as always. mai precis sala de lectură)

Din versurile acestei poezii de Paul Éluard s-a inspirat Françoise Sagan cînd a ales titlul primului ei roman, Bonjour Tristesse, care i-a adus, la 18 ani, ”un succes mai violent ca un val de gaz metan”, după cum mărturisea ea însăși într-o lucrare autobiografică. 
Patru ani mai tîrziu, Otto Preminger adaptează romanul, alegînd trio-ul perfect: rolul lui Cécile, decadenta copilă răsfățată, îi revine grațioasei Jean Seberg, care, între noi fie vorba, nici că putea să facă o treabă mai bună, David Niven este playboy-ul îmbătrînit, iar Deborah Kerr (care ar fi cea mai frumoasă femeie din lume dacă acest loc nu ar fi deja ocupat de Jean Seberg) o încarnează pe malițioasa Anne. 
Costumele semnate Givenchy, decorul Coastei de Azur, dialogurile minimaliste-dar-așa-de-încărcate-de-emoții, creează scena ideală pentru o tragedie implacabilă. Sufletele atît de mîndre și de egoiste ale personajelor vor sfîrși prin a primi tristețea cu bucurie, ca pe un soi de cadou ironic. La final se plînge. Dacă ești din clica mea. 

originalul

I like horror movies and I'm not ashamed of it. Chiar şi pe-alea foarte proaste le urmăresc cu plăcere, ceea ce e un pic dubios şi poate spune multe despre mine, but whatever, right? Am văzut I spit on your grave remake-ul din 2010 fără să ştiu de existenţa celui din 1978. A fost cam plictisitor şi cam dus la extrem, aşa cum, de fapt, se fac horror-urile mai nou. Dar apoi am văzut şi originalul. Oh, boy. It scared the creeps out of me. Poate pentru că nu era muzică în film, şi tensiunea se crea altfel. Poate pentru că domnişoara Camille Keaton, nepoata lui Buster Keaton, a făcut un rol teribil de veridic, după standardele mele, cel puţin. Poate pentru că am o pasiune pentru inocenţa cu care se juca pe vremea aia, fălsuţ şi intens artificial, ca parfumurile lui Antonio Banderas. Anyway, aruncînd o privire rapidă pe imdb, văd că noul e mai cotat decît vechiul. Oh, well. I never said I was a pro.

de ce îmi aduce aminte Drive

Scorpio Rising (1964)
Keneth Anger a provocat un scandal mare atunci cînd a făcut paralela între viața unui biker rebel și cea a lui Iisus, pretinsul icon al răzvrătirii absolute. Temele puse pe tapet (ocultism, subcultura bikerilor, catolicism și nazism, comicsuri și cultul exotic al lui James Dean sau Marlon Brando), lipsa dialogului (caracteristică în mai toate filmele lui Anger), plus un soundtrack consistent pop, cu piese ale anilor 50 și 60 (Ricky Nelson, The Angels, The Crystals, Bobby Vinton, Elvis Presley și Ray Charles), au făcut din Scorpio Rising un film experimental puternic. Ca și Scorpio, eroul din Drive poate fi interpretat ca un alt Thanatos, numai că îmbrăcat în crom, piele și jeanși. Și nici el nu prea dialoghează și și lui îi place să asculte pop.

The Driver (1978)
Da, știu, la mintea cocoșului. Catapultat din universul baroc al lui Barry Lyndon în cel brutal și urban al lui Walter Hill, Ryan O'Neal joacă rolul unui pilot solitar care, grație măiestriei sale la volan, prestează servicii minore hoților. Filmul dă o nouă definiție minimalismului. Nu există plot, iar personajele nici măcar nu au nume. E legătura cea mai evidentă cu Drive. Și ar fi mai o legătură. În The Driver, rolul principal trebuia inițial să-i fie dat lui Steve McQueen, care era mai bad ass decît O'Neal, pe care multă lume îl știa datorită rolului grețos de preppy din Love Story. La fel e și în Drive. La început Refn se gîndise la părosul și musculosul Hugh Jackman, pentru că pe Ryan toți îl identificau cu rolul din The Notebook, drama romantică a deceniului. O asemănare mai personală: în The Driver o sorb din priviri pe Isabelle Adjani, pe care o iubesc la fel de mult ca pe Carey Mulligan. A match made in heaven.

Purple Rain (1984)
Capodoperă a auto-adulării kitsch, filmul ăsta la fel de glorios ca și Prince, creatorul său, a făcut senzație peste Atlantic. Peste tot, de fapt. Estetism purpuriu cu un soundtrack de excepție. Altfel, nu prea e mare lucru de capul lui, the usual underdog story with the usual finally-getting-the-girl finale. Am putea să-l numim un fel de semi guilty pleasure. Cred că asta a fost și pentru Refn, și de-aia a făcut creditele roz și a pus muzică pop la fiecare scenă.

Pretty in pink (1986)
Drive seamănă cu ceva ce ar fi putut crea John Hughes, dar cu un plot mai coșmaresc. Rapsod al teen movie-urilor anilor 80, Hughes a fost campionul intrigilor amoroase acidulate, pătate cu umor de liceu. Și pentru că și în Drive se rîde și se flirtează un pic, and the credits are pink, what more can one ask?

noutăți.

1. Le skylab (scenariul și regia- Julie Delpy)

Ce altceva mai bun de făcut ai putea să ai decît să-ți iei de-o aripă jumătatea și s-o duci frumos la reuniunea de familie ținută la casa bunicii, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere. Gălăgioasă, politizată, haioasă și teribil de umană, familia portretizată de Julie încîntă. Atît în spatele, cît și în fața camerei de filmat, Julie Delpy semnează, cu Le Skylab, filmul ei cel mai simpatic și șarmant, un adevărat mini-lexic de introspecție cinematografică și șoc cultural. În ciuda lungirii inutile a unor anumite scene, ansamblul se lasă urmărit cu o bunăvoință nostalgică.

2. Polisse (scenariul și regia Maïwenn Le Besco)

Cu Polisse, Maïwenn ne pune în brațe unul dintre cele mai percutante filme ale anului. O plonjare fără corzi de protecție în universul agitat al brigăzii pariziene pentru protecția minorilor. Un pretext pentru hălci de viață descrise pitoresc și pentru mini-piese de teatru impactante ca un pumn primit direct în față. Desigur, îi mai scapă și cîteva banalități (burghezul incestuos care tot scapă urmăririlor, polițista lesbiană, etc.), dar realizatoarea dovedește că debordează atît de energie, cît și de idei, chiar dacă e vorba de registre mai spinoase și mai puțin autocentrate ca cele din Le Bal des actrices, proiectul ei din 2009. S-a maturizat și chestia asta se vede. Prin urmare, a și luat Premiul Juriului de la Cannes. Și e și frumoasă (remember Haute Tension?)

3. The artist (scenariul și regia Michel Hazanavicius)

N-am prea multe de zis. Dujardin e magistral. Hazanavicius, și mai și. Cei doi s-au completat perfect (sunt amici și complici dintotdeauna) și ne-au pus în brațe un produs superb. Star desuet al cinematografiei mute,  Dujardin transcede prin performanța ilară o romanță altfel scăldată în apă de trandafiri și imagini alb-negru, cel mult sepia. Un rol consacrant.

4. Un été brûlant (scenariul și regia Philippe Garrel)

N-o să mint. Filmul în sine e trist rău de tot. E un soi de Last Night, doar că aici nu e vorba de-o noapte, ci de un întreg anotimp. Și clișeele abundă. Dar eu am rezistat pînă la capăt pentru tînărul Garrel (care-i très awkward chic) și pentru Monica Bellucci (care, deși nu mai e ca-n Malena, e în continuare femeia cea mai senzual/sexuală pe care am văzut-o vreodată). În ciuda faptului că nu au fost storși cum trebuie de talent, au făcut o treabă bună. Fiecare, separat. Deci, dacă nu ești fan înrăit Louis and/or Monica, treci peste. Nu pierzi multe.

5. We need to talk about Kevin (scenariul și regia Lynne Ramsay)

Ca să fiu sinceră, primele minute ale filmului lui Lynne Ramsay te fac să vrei să-ți pui genunchii la piept și, eventual, chiar și mîinile la urechi sau pe ochi. E construit dintr-o suită de planuri estetizante ce-ți violează mentalul și emoționalul deopotrivă, amenințînd să transforme adaptarea romanului lui Lionel Shriver într-un obiect artistic și pretențios. Dar pe măsură ce acțiunea se derulează, amintirea acestei introduceri penibile se estompează la fel de subtil cum se disipează veninul pe care un copil fundamental rău, irascibil și incontrolabil îl inoculează în universul parental. Puternic, deranjant, We need to talk about Kevin disecă eșecul unei maternități și al unei educații. Rezultatul te strînge, te urmărește, te bîntuie, te amuțește. Un film care are puterea unui foc imposibil de stins, imposibil de descris, imposibil de încadrat în ceva, orice. E genul de film care se face rar, de cele mai multe ori din greșeală, dar amintirea lui dăinuie, forever and ever.

he's done everything. everything?

A tolerat să-i zici bebișor în fața amicilor lui, care, de atunci, tot așa îi zic.
Niciun fir de păr de pe pieptul lui nu s-a clintit atunci cînd, după ce ați făcut dragoste, i-ai zis că ”n-a fost așa de rău”.
A lăsat apa să curgă la chiuvetă atunci cînd a mers la toaletă.
La el acasă nu mai miroase a pubelă de gunoi, ci a lumînări Diptyque.
S-a uitat cu tine la reality show-uri ieftine și la nenumărate episoade din Dr. House.
Și, în plus, i-a plăcut.
I-a spart fața tipului ăluia care te-a insultat, deși, într-o anumită măsură, o cam meritaseși.
Acum poartă mocasini, trench și eșarfă supradimensionată, după cum l-ai învățat.
Ți-a împrumutat periuța lui de dinți. De două ori.
S-a pus In a relationship pe Facebook cînd te-ai simțit tu nesigură pe tipa aia ce-ar fi dat like și pe aerul pe care-l respira.
N-a mai luat-o în seamă pe prietena ta cea mai bună, deși inițial pe ea își pusese ochii.

Ți-a promis că într-o zi veți avea un cîine, chiar dacă la apartament, ce-i drept, e mai complicat.

Aparent, deja a acceptat că cei doi copii ai voștri se vor numi Emil și Chloe.
Nu ți-a citit niciodată sms-urile. Ok, decît de două ori, dar erau cazuri de forță majoră.
Te-a sărutat în fiecare dimineață, la trezire, nepăsîndu-i de proverbiala morning breath.
A acceptat ca Never gonna give you up de Rick Astley să fie melodia voastră.
A încetat să mai facă pipi în chiuvetă (decît noaptea, cînd tu dormi, dar tot e ceva).
Nu s-a panicat cînd i-ai zis că ți-a întîrziat.
A fost să-ți cumpere pilula de a doua zi. De patru ori.
Nu s-a mai întors pe partea cealaltă imediat după ce ați făcut dragoste. Uneori a rezistat și un sfert de oră, ca să mai discutați un pic.
Cînd ai vrut să mergeți acasă, a mers cu tine, deși abia își comandase încă o bere.
Ți-a ținut capul cînd ți-a fost rău și ai vomitat, spunîndu-ți că nu-i așa grav, se mai întîmplă. Nu te-a privit cu ochi mai puțin îndrăgostiți după.

A făcut totul. Totul?

(În mare, cam despre asta e vorba în Blue Valentine. Perfectly claustrophobic, it's about the hopeless and helpless stages of falling out of love. Without even realizing it. Desperately unaware. Pentru că așa apare. Pe neașteptate. Și e nevindecabil. E ca un foc mocnit, fără culoare, nedefinit, un foc care stă la pîndă în pragul ușilor. N-ai cum să scapi de arsura lui, pentru că e dulce, stăruie, se adăpostește în îndoieli și dăinuie, te mistuie încet pînă ce te calcinează. Arde fără încetare și avansează ritmic, precum maturitatea. Odată ce ai intrat în el, tu îl reinventezi în fiecare zi, îți inventezi incendiul. Estetica lui Cianfrance e uluitoare, iar această magnifică bijuterie cinematografică te arde la rîndul ei. Plus că mai e și Ryan, dar despre el, ehee, ar fi mult prea multe de spus...)