Keneth Anger a provocat un scandal mare atunci cînd a făcut paralela între viața unui biker rebel și cea a lui Iisus, pretinsul icon al răzvrătirii absolute. Temele puse pe tapet (ocultism, subcultura bikerilor, catolicism și nazism, comicsuri și cultul exotic al lui James Dean sau Marlon Brando), lipsa dialogului (caracteristică în mai toate filmele lui Anger), plus un soundtrack consistent pop, cu piese ale anilor 50 și 60 (Ricky Nelson, The Angels, The Crystals, Bobby Vinton, Elvis Presley și Ray Charles), au făcut din Scorpio Rising un film experimental puternic. Ca și Scorpio, eroul din Drive poate fi interpretat ca un alt Thanatos, numai că îmbrăcat în crom, piele și jeanși. Și nici el nu prea dialoghează și și lui îi place să asculte pop.
The Driver (1978)
Da, știu, la mintea cocoșului. Catapultat din universul baroc al lui Barry Lyndon în cel brutal și urban al lui Walter Hill, Ryan O'Neal joacă rolul unui pilot solitar care, grație măiestriei sale la volan, prestează servicii minore hoților. Filmul dă o nouă definiție minimalismului. Nu există plot, iar personajele nici măcar nu au nume. E legătura cea mai evidentă cu Drive. Și ar fi mai o legătură. În The Driver, rolul principal trebuia inițial să-i fie dat lui Steve McQueen, care era mai bad ass decît O'Neal, pe care multă lume îl știa datorită rolului grețos de preppy din Love Story. La fel e și în Drive. La început Refn se gîndise la părosul și musculosul Hugh Jackman, pentru că pe Ryan toți îl identificau cu rolul din The Notebook, drama romantică a deceniului. O asemănare mai personală: în The Driver o sorb din priviri pe Isabelle Adjani, pe care o iubesc la fel de mult ca pe Carey Mulligan. A match made in heaven.
Purple Rain (1984)
Capodoperă a auto-adulării kitsch, filmul ăsta la fel de glorios ca și Prince, creatorul său, a făcut senzație peste Atlantic. Peste tot, de fapt. Estetism purpuriu cu un soundtrack de excepție. Altfel, nu prea e mare lucru de capul lui, the usual underdog story with the usual finally-getting-the-girl finale. Am putea să-l numim un fel de semi guilty pleasure. Cred că asta a fost și pentru Refn, și de-aia a făcut creditele roz și a pus muzică pop la fiecare scenă.
Pretty in pink (1986)
Drive seamănă cu ceva ce ar fi putut crea John Hughes, dar cu un plot mai coșmaresc. Rapsod al teen movie-urilor anilor 80, Hughes a fost campionul intrigilor amoroase acidulate, pătate cu umor de liceu. Și pentru că și în Drive se rîde și se flirtează un pic, and the credits are pink, what more can one ask?
No comments:
Post a Comment